Spectacolul "Balerinele acvatice" de la Teatrul Metropolis mi-a răvășit mintea. În primul rând, pentru că e fluctuant, brechtian - sparge convențiile teatrale; actorii au acel efect de distanțare prin care se detașează de personaj. Există o scenă în care oglinzile din decor (care reflectă, bineînțeles, publicul), se întorc, devin table negre pe care actorii scriu cuvinte strong: misoginism, homofobie, singurătate etc.
Dar dincolo de rama de teatru neo-dramatic, are și un scene postdramatice: fiecare personaj iese din rolul pe care-l joacă gros, caricatural - de parcă anumite personaje, în teatrul românesc, au mereu tipare fizice și compratamentale, vezi reprezentarea persoanelor lgbtqai+ - evadează din stereotipul pe care-l creează, pentru a se destăinui publicului.
Cred că regizoarea Monica Stoica a făcut un manifest puternic, a luat anumite stereotipii (adică modul în care sunt reprezentate atitudini, gesturi etc în general) și le-a scos din osificarea permanentizată în teatrul din Ro, pentru a le da un sens nou; deoarece spectacolul se fragmentează, oferă o breșă în care personajele pot fi sincere.
Am auzit astfel povestea reală a iubirii dintre doi băieți gay (prin vocea lui Ivan, jucat sublim de Marius Boboc) sau suferințele unei fete aflată într-o relație în care e controlată panoptic de iubit (jucată de Georgiana Herciu cu un simț comic foarte percutant). Vedem cum se destăinuie o vedetă de televiziune, care, în fapt își urăște zâmbetul fals, prefabricat, prelucrat pentru a fi captat pe camere în platou (interpretat de Valentin Sichim, un actor versatil, care mi-a amintit de Dem Rădulescu). Auzim strigătul de disperare al unui băiat depresiv care vrea să descindă într-o formă non-umană, să devină vidră (prin vocea lui Cristian Robe, un actor care-și poate malea emoția și corpul în mod plastic și care își asumă perfect fibra tragi-comică a spectacolului). Sau înțelegem revolta unui profesor tânăr (Andrei Ionescu, perfect în rolul profesorului, cu o apetență specială pentru mișcări tip commedia), care vede o lume îmbuibată de consumerism, glisând printre gunoaie, device-uri, coș de cumpărături, bani, frustrare. Într-un final, acest univers e acaparat de Regina Pornirilor Obscure, o influențăriță transformată în demon (jucată pe un combo de teatru fizic și emoție drăcească de Macrina Bârlădeanu).
Scenografia (semnată Ștefana Chelaru) se revedincă dintr-un suprarealism sau un camp kitsch, cu statui grecești, bazin fals cu mușchi, oglinzi, plante etc. E un spațiu scenic care comprimă mai multe spații cu o forță vizuală hardcore.
Lumina (Vlad Lăzărescu), artificială, de club de noapte din Twin Peaks e pandantul perfect al scenografiei, realizând superb tranzițiile, efectele, străpungerea între corpurile actorilor și fotonii ultra-kinky.
Spectacolul e un colaj de scene despre generația Z și e ca și cum ai pătrunde în mintea unui tânăr. Haosul controlat al spectacolului reflectă exact lumea multimedială cu care se confruntă tinerii azi. De la youtube la tik tok, de la reviste la melancolii, la emisiuni de talente (există o super scenă care critică emisiunile tv, în care toți actorii sunt actanți la show-ul "Cântă cu noi în IAD", dar nu dau spoilere!), totul e alert, ritmat, iar după spectacol m-am simțit ca după o tură în roller coaster.
Tare frumos că un astfel de spectacol, mai degrabă german, de tip Berliner kink, a avut loc pe scenele din Ro. Cred că lumea are nevoie de un astfel de teatru care schimbă paradigma teatrală, vorbind în același timp despre o întreagă generație.
