Povestea bizară a întâlnirii pictorului Magritte cu Friday, canibalul din Robinson Crusoe, pe o plajă. Bruno Dumont, regizorul, plonjează, după o călătorie în balon, exact pe plajă. Într-o geantă de piele ţine role de peliculă. Filmul lui, "Ma Loute".
Magritte şi Friday îl vizionează. Reacţia lor ar putea fi similară cu a spectatorilor în cinema, atunci când les frères Lumière au proiectat "Sosirea unui tren în gară". Magritte are o criză de lipotimie. În mod tragic şi bizar, Friday îl mănâncă cu poftă pe pictor. Mais non. "Ma Loute" nu-i despre Magritte. Doar cerul, care-i întotdeauna Magritte. Real şi cinematografic. Albastru, nuanţa sarcasmului ludic, e şi la Bruno Dumont.
În comedia slapstick a fantastului Bruno Dumont, nişte brute şi mârlani, anume, nişte ţărani pescari, mănâncă burghezii. La propriu. Sunt canibali. Par contre, avem şi un love story, dar şi un filon de policier cu doi jandarmi suprarealişti: un zdrahon peltic şi un uscăţiv cu părul ginger.
Cine sunt gentilomii şi de ce ajung să fie cina neciopliţilor?
Un sătuc în Nordul Franţei. Burlesc: chipuri schimonosite & accente de elitişti cu năsucuri de ceară, peisaje cu o mare picturală à la Magritte. Fanţii şi filfizoanele par feţe închipuite de caricaturistul Honoré-Victorin Daumier.
Suntem în Belle Epoque, anul 1910, vremea pălăriilor melon, costumelor apretate şi pălăriilor roz bonbon. Dar cum se înţeleg, Mon Dieu, burghezii şi plebea? Păi filmul ne spune aşa: singura soluţie pentru sălbaticii oameni necivilizaţi este să-i consume pe filistini. Să-i mânânce.
Dumont opune două lumi deopotrivă de groteşti: Van Peteghem, familia burgheză din Lille vine în vacanţă la conacul lor construit după modelul arhitecturii epiptene pe un deal cu vedere la golf. Stirpea Brufort, de pescari şi contrabandişti mizeri cu barca, trăieşte într-o mahala de la malul mării şi-i papă ca pe fripturi pe aristocraţii turişti.
Burghezii sunt jucaţi de starurile din cinema-ul francez, Binoche, Luchini, Bruni Tedeschi. Ceilalţi sunt neica nimeni, dar cu skill şi meclă mişto, actori neprofesionişti cu chip tăbăcit şi expresiv. Deci avem paradoxul de epocă: Brutele şi filfizonii. Lumea suprarealistă din film e făurită din exagerările noastre, capitaliştii de azi. Fiecare personaj este gonflat şi buf. Nimic nu-i realist, totul e teatral.
Tatăl Van Peteghem are o guriţă mică de şoricel cu care râde înfricoşător şi rosteşte fraze din cărţi, aşa cum fac burghezii frivoli. Mama Van Peteghem e introvertită şi salvează familia când tatăl nu-i în stare să taie pulpa de miel cu cuţitul. Pulpa sare peste masa pusă a eleganţilor comeseni ca din praştie. Fun fact: Slujnicuţa familiei este instruită să spele şi să şteargă cartofii înainte să-i cureţe şi să-i azvârlească la prăjit. Aşadar, fiţe şi snobisme hiperbolizate la greu.
Bon. Burghezul misofob şi cu exces de zel este pus în contrast de regizor cu ţărănoiul rudimentar. Tatăl Brufort este pescar şi nu scoate o vorbă, în schimb aprovizionează familia cu carne proaspătă de burghez. Mama Brufort are faţa brăzdată poate de la vicisitudini sau de la bolile ficatului luate de pe urma îngurgitării de carne de om.
Madame Binoche, în rolul cumnatei familiei de bogătaşi, exaltată şi arogantă, cu grimase false, e splendidă în rolul unei tanti într-o permanentă stare de pre-leşin patetic. Îşi flutură cuvintele şi îmbrăţişările în aer ca pe o batistă. Cum ar face o doamnă care aleargă disperată după un tren, etalându-şi handkerchief-ul. Până se împiedică de poala rochiei. Această damă este mama fetei-băiat Billie, androgină.
Billie se îndrăgosteşte de Ma Loute, băieţaşul de pescari canibali. Când să o ţină în braţe, Ma Loute descoperă că Billie, fata cu părul cârlioţat, avea o pereche de testicule. Personajul proto-queer, acest Billie, fata care se deghizează în băiat, apare într-o scenă cu tunsoare de punker. E de o frumuseţe răpitoare. Ma Loute, slab mort, jigărit, cu urechile clăpăuge, e în contrast cu Billie. Ea burgheză, el grosolan. Love story-ul este un soi de Romeo şi Julieta meets Wuthering Heights upgradat.
Cum înghit brutele pe burghezi? Mama din familia de pescari iese pe uşa colibei şi-şi întreabă copiii: Vreţi piciorul întreg, cu tot cu degetul mare? Copiii sunt mânjiţi de sânge la gură. E o lume improbabilă şi comică. O schiţă experimentală şi infernală a lumii noastre. Ce, nu credem în diferenţele de clasă?
Să nu uităm de poliţia rurală. Doi jandarmi, inspector Machin şi vigilentul Malfoy. Cuplul comic prezentat în scene pline de gag-uri de tip Stan şi Bran porneşte o investigaţie după ce oamenii de la oraş dispar în golful unde sălăşluiesc căutătorii de scoici care înşfacă filistinii.
Inspectorul nu poate coborî pe dunele din preajma mării. E rotofei. Aşa că se rostogoleşte. El spune piţigăiat şi sâsâit, după fiecare dispariţie: "E un mister".
La final de film, inspectorul levitează. Dar Malfoy îl leagă cu o sfoară şi-l ţine ca pe un balon pe grăsuţul zburător. La garden party-ul organizat de familia Van Peteghem, inspectorul se integrează în societatea galanţilor, deşi e la câţiva metri deasupra solului.
Cine-fantastul Bruno Dumont ar fi spus aşa: "Ştiţi cum e, sunt unii oameni cărora le plac bamele şi alţii cărora nu le plac. Aşa şi cu spectatorii filmului meu."
